mitul pesterii

Inspirat de conceptul filosofic explicat de Platon, autorul Jose Saramago construiește două lumi, una limitată de cunoaștere care oferă iluzia realității, iar cealaltă realitatea absolută.

Platon ilustrează mitul Peșterii în lucrarea sa, Republica pentru a justifica rolul pe care îl ocupă filosoful în societate. Un grup de oameni locuiesc într-o peșteră și sunt înlănțuiți astfel încât ei nu pot vedea lumina zilei. În spatele acestora, se află un foc care arde mereu luminând diverse statui. Oamenii din peșteră observă umbrele pe care le fac statuile atunci când sunt mutate de alții și le atribuie diferite forme. Cu alte cuvinte, aceștia consideră că ceea ce ei au văzut reprezintă realitatea.

După spusele lui Platon, filosoful este cel care reușește să se elibereze de lanțuri și este singurul care deține adevărul absolut și el ar fi cel mai potrivit pentru a conduce o societate. Așadar, are datoria de a se întoarce în Peșteră și pentru a le transmite și altora ce a învățat, luminându-i cu razele cunoașterii.

Peștera lui Saramago – alegorie a vieții

Având ca sursă de inspirație mitul lui Platon, Jose Saramago, un autor portughez, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1998, a scris romanul Peștera. Mai jos, veți găsi câteva fragmente din roman care mi-au atras atenția:

„Fiecare citește în felul lui, își inventează o manieră proprie, unii își petrec toată viața citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiți de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt țărm, celălalt țărm contează. Doar dacă nu cumva, dacă nu cumva, dacă nu cumva, aceste râuri n-au două țărmuri, ci mai multe, fiecare om care citește este propriul lui țărm și e numai al lui țărmul pe care trebuie să ajungă”.

„Lutul ascunde și arată trecerea ființei prin timp și prin spații, semnele degetelor, zgârieturile unghiilor, cenușa și tăciunii rugurilor stinse, oasele proprii și străine, drumurile care veșnic se bifurcă, distanțându-se și pierzându-se unele de altele”.

„Starea de spirit a creatorului nu seamănă cu cea a distrugătorului”.

„Toți tații au fost fii, mulți fii devin tați, însă unii au uitat ce-au fost, iar celorlalți nu are cine să le explice ce vor fi”.

„Se spune că peisajul e o stare sufletească, că vedem lumea din afară cu ochii dinăuntru.”

„Cea mai mare părere de rău, dragă fată, nu e cea pe care o simți pe moment, e cea pe care o vei simți mai târziu când nu se mai poate face nimic.”

Jose Saramago are un stil aparte de a scrie: nu utilizează linii de dialog, ghilimele, replicile personajelor sunt despărțite prin virgulă ceea ce îngreunează un pic lectura.
Cipriano Algor este un olar din tată în fiu care vinde vase din lut Centrului, un soi de cartier care are centre comerciale, spații de recreere, apartamente de lux ș.a.m.d, considerat un tărâm al Făgăduințelor. Fiica sa, Marta îl ajută la olărie și la treburile gospodărești, iar ginerele său, Marcal Gacho lucrează ca paznic la centru. Un alt personaj important este câinele Găsit care apare într-o zi în curte. Autorul ne înfățișează romanul ca pe o alegorie a vieții într-o lume în care tehnologia creează prăpăstii în sufletele oamenilor înstrăindu-i unii de ceilalți.

Imagine de Stefan Keller via Pixabay

De Gabriela

Vânt bun corabiei tale!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *