Rătăcea amețită pe plajă
Parcă era prinsă într-o vrajă
Și atunci am strigat la ea
“Dă-mi marea înapoi.”

Iar ea mi-a zis că nu ea a luat-o.
M-a privit atât de profund
Încât am simțit că în ochii-i mă afund
Și m-a întrebat:

” De ce mereu îți cauți marea?”
I-am răspuns că uit unde o las.
Și-a aruncat ochii înspre infinit
Spre orizontul nemărginit
Am strigat la ea din nou:
“Dă-mi marea, te rog.”
Și mi-a răspuns: “Ia-ți-o singură.”
Am privit-o cu întristare
Până s-a pierdut în zare

Și atunci am înțeles că nu e drept
Să tot aștept mereu aceeași mare.
Și am plecat în depărtare.
Să caut altă mare.

Imagine de adamkontor de la Pixabay

De Gabriela

Vânt bun corabiei tale!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *