templu

Templul stătea impunător în mijlocul cetății
Timpul ne purta pe poarta anxietății
Minunile mari ne păreau imposibile
Iar acele ceasului erau infailibile.

Un temnicer alerga spre zorii dreptății
Un suflet pierdut își plângea morții
Sentința era jalnică, dar nemiloasă
Iar luna de la lume avea fața întoarsă.

Un om grăbit aleargă spre templul cel vestit
Incendiază clădirea omul ce niciodată n-a iubit
Feriți-vă de mânia zeilor, muritori
Scânteile sar până aproape de nori.

Uite! Templul care a ars din temelii
Era sacru pentru părinți și copii
Privește! Din templul ce-a ars
Acum numai cenușa a mai rămas.

Imagine: Leslin_Liu de la Pixabay

De Gabriela

Vânt bun corabiei tale!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *