Prima lecție a vieții despre demonstrații am primit-o încă de la grădiniță. „Nu te cred că ai revistă cu Sailor Moon”, a strigat o fetiță la mine după ce mă lăudasem cu ce mi-a cumpărat mama cu o zi înainte.
A doua zi, am venit cu ea la grădiniță să o arăt să se convingă – toți copii s-au strâns și s-au îngrămădit în jurul revistei mai ceva ca prichindeii strânși în jurul trăistuței din filmul Veronica. Totuși, nu mi-am învățat lecția atunci. Trebuia să mai treacă mult timp ca să-mi dau seama că, de fapt, nu am de demonstrat nimic nimănui, că nu trebuie să țin morțiș ca oamenii să creadă în mine sau în cuvintele mele.
Dacă ei nu cred ceea ce le spun sau dacă se îndoiesc de potențialul și de puterile mele, nu e vina mea. Mi-a luat aproximativ 28 de ani să realizez că, în viață, nu e vorba de a demonstra ceva celorlalți. Nicidecum. Ci, mai degrabă, este important să-ți valorifici resursele și să evoluezi cât mai mult – pentru tine. Cu toate că, n-am fost niciodată o fire competitivă, trebuie să recunosc că mi-am dorit premiul I, cu coroniță. Și chiar dacă mi-a plăcut școala, n-am muncit destul de mult astfel încât să reușesc astfel de performanțe. Dar iată că acum am primit un premiu mult mai frumos și mult mai important – aș zice eu – decât recompensele școlare.
Festivalul „Primăvara Albastră”
Anul acesta, am participat la un festival de creație literară, cu 2 piese de teatru pe care le aveam ascunse bine, undeva într-un sertar digital al laptopului meu. Nici prin cap nu mi-a trecut să visez la trofeu, ci doar mi-am încercat norocul, dorindu-mi din tot sufletul ca piesele mele să fie citite de oameni avizați, specialiști, scriitori pentru a vedea cum îmi pot îmbunătăți lucrările. La scurt timp după ce am trimis textele dramaturgice, am aflat marea veste: AM LUAT TROFEUL. Cine, eu? Cum? Când? De ce? Doamne, chiar le-au plăcut piesele mele de teatru?!
Frumoasă victorie, e foarte plăcut să te simți apreciat pentru munca depusă, dar totuși n-aș vrea să mă culc pe lauri. Așadar, mi-am promis să muncesc la fel de mult ca și până acum, dacă nu chiar mai mult.
Nu știu dacă să-mi doresc alte premii care să-mi umfle ego-ul în pene, ci pur și simplu, vreau ca ceea ce scriu să ajungă la sufletele oamenilor, să le aducă o mângâiere, să le inspire o idee sau să schimbe ceva în ei. Dacă se va întâmpla aceasta, înseamnă că mi-am făcut treaba, iar eu mă pot simți împlinită cu ceea ce scriu.
Aș vrea să le urez din suflet sincere felicitări tuturor participanților! Încă nu mi-au trecut emoțiile, încă sunt copleșită, încă nu-mi vine să cred, deși au trecut aproape două luni. Nu am luat Oscarul, dar e un premiu important pentru mine. Așa că aș vrea să-i mulțumesc, în primul rând lui Dumnezeu, pentru că Nihil sine Deo, iar în al doilea rând, familiei și prietenilor pentru toată susținerea, pentru încurajările lor și pentru că au fost alături de mine. Mai apoi, aș vrea să mulțumesc, în mod special, doamnei Luminița Gogioiu, Nicolae Mihaela, domnilor Victor Petrescu și Corin Bianu, Florin Georgescu și celorlalți membrii ai juriului, dar și organizatorilor acestui festival pentru toate eforturile făcute. Nu în ultimul rând, țin să-i mulțumesc domnului președinte al comisiei, George Coandă pentru minunatele sale cuvinte, pe care doresc să le împărtășesc cu voi:
Cele două piese ale concurentei Gabriela Burungiu s-au recomandat juriului prin originalitate și printr-un fel de idei inovatoare în textul dramaturgic. De pildă, într-una din piese operează cu o metaforă a jocului de noroc, dar în care este vorba despre alt fel de joc – jocul destinului – ceva care ține de existențialitatea noastră omenească. În fond, nu este o literatură dramaturgică postmodernistă – mie unuia îmi repugnă un asemenea termen – ci este, de fapt, o scriitură care îmi recomandă o autoare de teatru care își caută propriul limbaj și reușește într-adevăr să și-l găsească și să ofere cititorului – și sper – și spectatorului de teatru (fie pe scenă, fie televizat) un mod de reflecție asupra existenței noastre omenești.
George Coandă, istoric, prozator, poet și critic literar
De altfel, ambele piese, sunt subiecte de reflecție pentru cel care se apleacă asupra lor. Astăzi, se scrie foarte puțin teatru în România. Cel mai mult se scrie, apropo de spusa lui Vasile Alecsandri că tot românul e poet – se scrie în devălmășie poezie. Se scrie și proză de la o vreme încoace și oarecum proză publicistică – reportericească – și memorialistică. Cine se încumetă să scrie teatru, își asumă un risc – riscul de a aluneca în gol sau de a urca în vârf. În privința literaturii dramaturgice, nu există, în fond, cale de mijloc. Ori reușești, ori te prăbușești. Ori Gabriela reușește această performanță, iată, cu piese de început, ceea ce înseamnă că are o bună lectură de piese de teatru – bănuiesc nu numai de dramaturgi români, ci și universali. Se vede, de pildă, o oarecare influență – dacă vreți – dar în sensul oarecum schimbat al discursului dramaturgic din Eugène Ionesco. Nu este neapărat ceva care să te ducă cu mintea la Cântăreața cheală sau la Rinocerii, dar este, de fapt, o literatură care încearcă să surprindă absurdul existenței noastre. Prevăd pentru Gabriela Burungiu o bună reușită în literatura dramaturgică, fapt pentru care eu, unul îi urez din toată inima succes!
Trofeul „Primăvara albastră” – ce mă onorează și mă emoționează profund – îl dedic celor care m-au format și celor care mă vor forma, pentru că încă nu sunt un „om-gata”, ci mai am cale lungă să-mi ajungă până voi ajunge o scriitoare desăvârșită. Sunt abia la început, mai am mult de muncit, iar acest lucru nu mă sperie, dimpotrivă – abia aștept! Sunt, într-adevăr, un om gata de luptă, gata oricând pentru alte victorii!