Pupăza de pe scenă
Am scris o poezie – și-am plâns.
A țâșnit din inimă – direct pe foaie.
Ți-am citit-o si-ai strâmbat din nas.
— Ce -mi vii cu d’astea?, mi-ai zis
Am modificat-o, am rescris-o – tot nu ți-a plăcut.
Ai zis că vor da criticii cu ea de azvârlita.
Am rescris-o și când alergam spre tine entuziasmată
Țineam foaia în mână și tremuram de nerăbdare.
N-ai așteptat, ai plecat și mi-ai făcut cu mâna – și am plâns iar.
Într-un târziu, mi-am șters lacrimile și am rescris din nou.
Apoi am înscris-o la un concurs.
Și am câștigat – juriul a primit-o cu brațele deschise.
M-am umflat în pene pe scenă ca o pupăză
Priveam de sus pe toată lumea – Ia uite ce talentată sunt!
Dar iar mă umfla plânsul amarnic pentru c-am iubit un fățarnic!
Te căutam cu privirea în public , dar n-ai fost acolo.
Aș fi vrut să te întreb – dac-am scris o poezie plăcută juriului – acum mă iubești?
Scena e goală ca inima mea.
S-a dus minutul de celebritate, acum e alt poet pe scenă
Care se bucură de premiu, dar pare că și el caută cu privirea pe cineva în public
M-a privit și i-am simțit privirea ca săgeata cum se scufunda înăuntrul ființei mele
Deși ai zice că ne leagă doar iubirea de poezie,
de fapt, pe amândoi ne leagă dorința de a fi iubiți de oamenii pe care îi iubim.
Spune-mi acum, criticul vieții mele
La ce mi-e de folos c-am câștigat un premiu?
Dacă fără dragostea ta, tot pupăza de pe scenă rămân?
Poza: AI